PE RÂND

“Ferice de poporulcare umblă în lumina Feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 89:15)

Pe vremuri, în mănăstirile din Europa, călugării mergeau pe coridoarele întunecate cu lumânări prinse de degetul mare de la picior, ele răspândind exact atâta lumină cât să vadă la următorul pas. Aşa ne călăuzeşte Dumnezeu.

Credinţa profesoarei Verdell Davis a fost provocată când soţul ei a murit într-un accident aviatic. Confruntându-se cu un munte de scrisori, formulare de asigurări şi facturi, ea le-a împrăştiat pe masă şi le-a acoperit cu un cearşaf. “Să dispară din faţa ochilor mei şi din mintea mea”, s-a gândit ea. Ea scrie: “Ştiam că monstrul de sub cearşaf urma să mă atace dacă nu atacam eu prima. M-am aşezat şi am vărsat lacrimi de mânie … frustrare … singurătate. În cele din urmă mi-am înălţat capul şi am spus: “Bine, Doamne. Sunt o fată destul de deşteaptă. Voi deschide un plic. Dacă voi înţelege ce scrie înăuntru voi deschide încă unul. Dacă nu, voi pune cearşaful înapoi… şi voi merge la culcare”. Chiar şi acel pas de nestatornicie a însemnat puţină lumină în plus. Atunci doream să ştiu deja cum să mă ocup de toate detaliile … să mă simt încrezătoare cu privire la hotărârile monumentale zilnice pe care trebuia să le iau … să am un indiciu că obstacolele dinaintea mea pot fi înfrânte. Doream ca drumul meu să fie inundat de lumină … totuşi, Dumnezeu îmi amintea prin licăririle lumânării că “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Psalmistul a spus: “Ferice de poporul… care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 89:15). Aveam nevoie de lumină pentru un singur plic, pentru o singură conversaţie, pentru o sin­gură decizie, pentru un singur pas”. La fel şi tu!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *