DE LA COPIL LA ADULT (1)

„Când eram copil… când m-am făcut om mare” (1 Corinteni 13:11)

Te întrebi uneori dacă copilul tău adolescent va ajunge vreodată la maturitate? Bine ai venit în cea mai grea perioadă din calitatea de părinte! Adolescentul poate trece de la optimism la pesimism, de la entuziasm la plictiseală, de la încredere la îndoială, de la fericire la disperare, de la sociabilitate la singurătate, de la linişte la nelinişte, de la cooperare la împotrivire – cât ai clipi! Şi când îl întrebi: „Ce s-a întâmplat?” el îţi spune: „Nimic” sau „Nu ştiu”. Şi adevărul este că ei chiar nu ştiu! Bombardat de schimbările biochimice, copilul navighează între lumea copilăriei şi cea a oamenilor mari, având nevoie de înţelegerea şi de răbdarea ta. Pentru ei, odiseea adolescenţei poate părea înspăimântătoare, jenantă şi derutantă. Copiii ştiu rolurile şi regulile din lumea lor, adulţi din a lor. Ne aşteptăm la copii să se comporte ca nişte copii, iar adulţii ca nişte adulţi. Dar adolescenţi au trăsături din ambele lumi şi cu toate acestea, nu aparţin nici uneia. Când sunt pe modul copil, li se interzice să fie copilăroşi. „Nu mai creşti odată?” întrebăm noi. Când sunt pe modul adult, li se neagă privilegiile adulţilor. „Normal că nu poţi… eşti doar un copil!” Lumea adulţilor şi lumea copiilor sunt locuri relativ deosebite, stabile şi previzibile. Dar nu este la fel pe tărâmul înceţoşat al adolescenţilor. Ei alternează între două lumi, niciodată siguri dacă sunt în car sau în căruţă, adulţi sau copii. Aşa că ei gravitează înspre membrii anturajului care le împărtăşesc experienţele, dar care nu le înţeleg. De ce anume au ei nevoie? De părinţi care îi înţeleg şi care îi asigură: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” şi tu vei face la fel”.

Share