CURAJ ÎN FATA MORȚII

„Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână!” (Isaia 26:19)
Aristotel a numit moartea ca fiind lucrul de care să ne temem cel mai mult întrucât „pare a fi sfârșitul tuturor lucrurilor”. Jean-Paul Sartre a spus că moartea „îndepărtează orice semnificație a vieții”. Robert Green Ingersoll, unul dintre cei mai renumiți agnostici din America, nefiind în stare să ofere un cuvânt de speranță la înmormântarea fratelui său, a spus: „viața e o vale îngustă între piscurile reci și golașe a două eternități. Ne zbatem în zadar să privim dincolo de aceste înălțimi”. Ultimele cuvinte ale umanistului francez Frangois Rabelais au fost: „merg să caut un Mare Poate”. În Hamlet, Shakespeare descrie viața de după moarte astfel: „groaza de ce-i după moarte, țara nedescoperită de la ale cărei hotare nici un călător nu se mai întoarce”. E limpede că necredința nu e numai un mod nefericit de a trăi; ci un mod tragic de a muri. Un comediant glumea odată: „Intenționez să trăiesc veșnic … până acum, totul merge bine”. Dar dacă moartea este teribilă de ce doar filozofăm despre ea? Nu-i un blestem, ci-i un pasaj? Este un moment de răscruce, o cotitură unde trebuie să te întorci? Dacă cimitirul nu este domeniul Doamnei cu coasa, ci domeniul Păzitorului de suflete care în curând va anunța: „Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână?” Pavel scrie: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților” (1 Corinteni 15:19-21). Moartea nu este „marele poate”. Și nici ultima ta zi pe pământ, ci prima dintre cele mai frumoase zile care vor urma.

Share