AUTORITAR, TOLERANT SAU DIPLOMAT? (1)

„Nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri” (Efeseni 6:4)

Menirea de-a fi părintele unui copil între vârsta pubertăţii şi cea a tinereţii face apel la fiecare fărâmă de bunătate şi de înţelepciune pe care o poţi strânge. Strădania ta de a-l educa – şi tendinţa lui de a fi independent – este un motiv de război care vă frustrează pe amândoi. Rezultatul depinde în mare parte de stilul de părinte, dintre cele trei, pe care îl adopţi. Deşi fiecare stil de părinte doreşte ce e mai bun pentru copiii lor, unele funcţionează bine, altele nu. Să le analizăm. Stilul autoritar: Aceşti părinţi anunţă: „Eu fac regulile, iar tu le respecţi! Nu mă întrebi, mă asculţi”. Se pretinde ascultare fără excepţii, respect faţă de autoritate, valori tradiţionale şi muncă asiduă. „O singură părere e bună: a mea. Toate celelalte păreri sunt considerate răzvrătire!” Părinţii autoritari nu tolerează ştirbirea prestigiului, nu-şi cer iertare şi nu-şi recunosc greşeala. Ei sunt orientaţi spre învinovăţire, sunt legalişti, critici, fac de ocară, denigrează; şi demască ce e mai rău în copiii lor. Înjosindu-i, ei provoacă certuri, apoi îi pedepsesc sever şi în mod nejustificat. Se folosesc deseori de Scriptură pentru a-şi consolida poziţia. Să ne uităm la plusurile acestui stil: regulile sunt clare; se stabileşte un lanţ al autorităţii; se grăbeşte reacţia copilului; este eficient în cazul copiilor foarte mici şi nesiguri şi poate fi util în perioade de criză. Să ne uităm acum şi la minusuri: inhibă procesul sănătos de formare a individualităţii copilului; încetineşte comunicarea matură; promovează dependenţa socială şi incompetenţa; descurajează capacitatea de luare a deciziilor şi a iniţiativei; creşte anxietatea socială şi depresia; sporeşte posibilitatea ca acel copil să fie intimidat şi descurajat, etc. Părinţii autoritari pot păstra o disciplină în stil militar, dar rareori cresc copii fericiţi, sănătoşi şi creativi!

Share