Învierea Domnului Isus – Evenimentul central al istoriei universale

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu scopul precis de a-și oferi propria viață „ca preț de răscumpărare pentru mulți”. Cu alte cuvinte, El s-a născut pentru ca să moară și a murit pentru ca noi să dobândim viața. Toate aceste elemente sunt parte intrinsecă a Evangheliei creștine, dar trebuie precizat că doar datorită învierii, Evanghelia s-a născut, a fost păstrată și a traversat neantul istoriei, ajungând până la noi. Moartea și îngroparea Învățătorului lor, părea să fi îngropat pentru totdeauna credința și speranțele discipolilor Săi. Dar la doar trei zile după dramaticele evenimente consumate pe Golgota, credința lor a renăscut din propria-i cenușă. Mai mult decât, ea a început să se reverse, ucenicii proclamând ulterior pretutindeni Evanghelia, adică Vestea Bună a morții și a învierii Mântuitorului. Singura explicație plauzibilă a transformării lor radicale este întâlnirea cu Isus Cel Viu și asumarea realității învierii Sale. Să-l ascultăm în sensul acesta pe Apostolul Pavel, alias Saul din Tars enunțănd cu pasiune conținutul Evangheliei, în cuprinsul Primei Epistole adresate Corintenilor: „Vă fac cunoscut, fraților Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți,… V-am învățat înainte de toate, așa cu am primit și eu că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi…”(1 Corinteni 15:1,2,3,4). Practic, încă de la începuturile sale, întreg edificiul credinței creștine a fost clădit pe asumarea realității că Mântuitorul a fost răpus mortal dar a revenit miraculos la viață. În sensul acesta, evanghelistul R.A. Torrey a catalogat învierea Domnului Isus ca fiind „Gibraltarul dovezilor creștine, Waterloo-ul luptei pentru credință”. În ce anume constă importanța învierii Domnului Isus? În cele ce urmează, vă propun o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre certitudinile pe care ni le conferă evenimentul învierii Sale.

Mai întâi, învierea este cea care confirmă pretențiile Domnului Isus despre Sine. El s-a prezentat contemporanilor Lui, ca fiind Mesia, Hristosul cel mult aștept. Dar nu doar Un Mesia care descinde din linia genealogică a marelui împărat David, ci Un Mesia de natură divină, Fiul lui Dumnezeu. Același apostol Pavel nota în sensul acesta că El a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morților”(Romani 1:4).

Apoi, învierea Sa este cea care confirmă justificarea noastră. Învierea devine în felul acesta declarația de acceptare pe care Dumnezeu o formulează cu privire la jertfa de ispășire a păcatelor noastre. Epistola către Romani redă acest adevăr fundamental în capitolul 4, versetele 24 și 25: „Isus Hristos, Domnul nostru… a fost dat (la moarte) din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți (justificați)”.

Dar învierea Domnului Isus reprezintă și confirmarea propriei noastre învieri. Practic, învierea Lui constituie dovada că moartea nu reprezintă sfârșitul vieții. Am putea spune că în afara învierii lui Hristos nu ar exista speranța și siguranța vieții de dincolo de mormânt pentru nici unul dintre noi, dar pe fundamentul învierii lui Hristos noi putem nutri o încredere deplină. Este încrederea pe care Pavel a căutat să le-o insufle creștinilor din Tesalonic, atunci când le scria: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Hristos pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).

Învierea Domnului Isus este însă și garanția existenței unei judecăți finale. În sensul acesta cuvintele pe care Pavel le-a adresat atenienilor, ar trebui să reprezinte o avertizare foarte severă pentru toți cei care rejectează Evanghelia creștină și implicit pe Hristos, cum că Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morți”(Faptele Apostolilor 17:31). În timpul în care a domiciliat în trup și a pășit pe pământul nostru, Fiul lui Dumnezeu a predicat nu doar cu privire la mântuire ci și cu privire la judecată. Faptul că Dumnezeu L-a înviat din morți reprezintă confirmarea celor spuse de El.

În sfârșit, învierea Sa din morți este cea care ne conferă și nouă puterea de a trăi viața creștină. Ar fi imposibil să trăim pe pământul acesta pentru cer, prin propriile noastre puteri, după cum e total inadecvat și ineficient să încerci să săvârșești lucrări duhovnicești apelând la zestrea noastră de resurse firești. Este puterea învierii Sale, certitudinea prezenței Duhului lui Hristos cel Viu în ființa noastră, cea care lucrează în noi și prin noi pentru a putea înfăptui voia Lui Dumnezeu în contemporaneitate. Iată motivul pentru care țelul declarat și asumat al vieții apostolului Pavel era „să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui…”(Filipeni 3:10).

Sunt doar câteva dintre motivațiile datorită cărora învierea Domnului Isus Hristos reprezintă fundamentul credinței creștine, dar și punctul central al istoriei umanității. Să o considerăm ca atare și să ne raportăm la ea nu doar ca la un eveniment izolat, consumat într-un trecut îndepărtat. Dimpotrivă, să sărbătorim prezența Domnului Isus Cel Viu în prezentul vieții fiecăruia dintre noi. Mai mult decât atât să îndrăznim să privim cu speranță în viitor, întrucât Hristos a înviat!

Adrian Neiconi

Share