ÎNCHINAREA


“Astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (loan 4:23)

Când nu ne închinăm lui Dumnezeu găsim mereu un substitut, chiar dacă acesta ajunge să fie propria noastră persoană. Închinarea este un impuls universal, sădit de Dumnezeu în fiecare fibră a fiinţei noastre. Este la fel de naturală ca respiraţia. Domnul Isus a spus că am fost creaţi astfel deoarece “închinători doreşte … Tatăl”. În funcţie de mediul religios din care provii, trebuie să-ţi lărgeşti înţelegerea despre închinare. De exemplu: închinarea este mai mult decât muzică. Noi spunem: “La noi la biserică, mai întâi avem închinarea, apoi învăţătura”. Nu, totul se face pentru slava lui Dumnezeu! Dacă închinarea este numai muzica, atunci cum rămâne cu toţi aceia care nu au ureche muzicală? Să nu uităm nici că închinarea nu este un stil. Stilul de muzică pe care îl preferi spune mai multe despre tine decât despre Dumnezeu. Preferinţa muzicală a cuiva îi pare de multe ori zgomot altcuiva. Dar nu şi lui Dumnezeu – lui îi plac “strigătele pline de bucurie” şi toate varietăţile care decurg de aici (Psalmul 100:1). Totodată, închinarea nu este numai spre folosul nostru, ci pentru al lui Dumnezeu. Când spui: “Nu am înţeles nimic din serviciul de astăzi”, te-ai închinat dintr-un motiv greşit! Da, există beneficii personale, dar nu ne închinăm ca să ne facem pe plac nouă înşine. Cea mai înaltă motivaţie trebuie să fie să-L înălţăm pe Dumnezeu în tot ce facem. În ultimul rând, închinarea nu trebuie să se limiteze la biserică; aşa cum a spus Martin Luther: “O lăptăreasă poate mulge vacile spre slava lui Dumnezeu”. Secretul închinării este să faci totul “ca pentru Domnul”. Biblia spune: “sâ aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Asta înseamnă să te închini!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *