Betania – O familie de prieteni

„Ferice de omul care găseşte înţe­lepciunea şi de omul care capătă pricepere! Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al ar­gintului, şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul.”

Proverbe 3.13-14

Toate de aur

Pe vremuri trăia în Frigia (Asia Mică) un om care avea o mină de aur. Cu cât scotea mai mult aur din mină, cu atât iubirea sa faţă de acest metal preţios creştea şi ea tot mai mult. Soţia sa îşi pusese în gând să-l vindece pe soţul ei de această iubire de aur.

Într-o zi, pe când soţul plecă de acasă, femeia pregăti o masă pe care totul era de aur, chiar şi în mâncare îi pu­sese aur. Venind acasă, soţul văzu masa încărcată cu aur şi aceasta îi umplu inima de bucurie. Flămând cum era de pe drum, ceru să i se aducă de mâncare. Dar şi în mânca­re era aur. Omul se uită la mâncare, o admiră de atâta strălucire, dar nu o putu mânca şi ceru să i se aducă bu­cate adevărate.

Atunci soţia îi zise: „Dragul meu, acum poţi învăţa şi tu ce înseamnă această goană după aur. Dacă nu aduni alt­ceva decât aur, poţi să mori de foame. Tot aurul din lu­me nu este de folos ca să sature.”

Ce adevăr mare spune Scriptura: „Aurul şi argintul vos­tru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voas­tră… V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” (lacov 5.3).

„Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul. Şi îndată… pămân­tul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au des­chis…”

Matei 27.50, 51

În 14 septembrie 1901 a fost omorât William MacKinley, preşedintele SUA. Fapta a mişcat atât de mult oamenii din întreaga ţară, încât în semn de doliu a fost ordonată o li­nişte deplină pentru ora înmormântării. Astfel, în 19 sep­tembrie la ora 15:00 întreaga circulaţie s-a oprit pentru cinci minute. Maşinile din fabrici s-au oprit, oamenii de pe străzi au rămas pe loc. Inima întregii naţiuni s-a oprit.

Dacă aşa ceva s-a întâmplat pe pământ pentru un muri­tor, ce a fost în cer când Fiul lui Dumnezeu, suferind şi mu­rind la cruce, a exclamat: „S-a sfârşit!” şi Şi-a plecat capul? Prin jertfa de pe Golgota, pretenţiile sfinte ale lui Dumne­zeu au fost îndeplinite pe deplin. Domnul a câştigat victoria măreaţă asupra diavolului şi a morţii! Ca semn al acestei victorii s-au deschis mormintele, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat. Căpitanul roman şi soldaţii săi au fost nevoiţi să recunoască: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27.54).

Dar viaţa pe pământ nu s-a oprit, oamenii nu şi-au în­trerupt activitatea, când a murit Cel care a venit din cer, pentru a-i căuta şi salva pe ei, cei pierduţi. Nici astăzi nu se opresc în loc, când aud vestea că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele noastre la cruce. Fiecare dintre noi ar tre­bui să se oprească un moment şi să se întrebe ce înseamnă pentru el moartea Mântuitorului.

„Nu ştiţi că, dacă vă daţi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”

Romani 6.16

„Sclavul întemniţat”

În Italia, la poalele Alpilor Apuani există o carieră de marmură vestită în lume: Carrara. Undeva, lângă pere­tele carierei, izbucneşte dintr-o stâncă de marmură o jumătate de statuie: vestitul „sclav întemniţat” lucrat de Michelangelo. De sute de ani însă, sclavul stă pe ju­mătate sculptat şi pe jumătate încă neeliberat, înlăn­ţuit în stâncă. Din motive neştiute, Michelangelo nu a terminat statuia sau probabil a dorit să arate prin ea starea de robie a omului legat de păcate.

Este un fapt bine cunoscut în viaţă că atunci când ne supunem în faţa cuiva, acceptându-l ca stăpân, de­venim sclavul acelei persoane. Tot aşa, dacă ne supu­nem păcatului, devenim robii păcatului şi la sfârşitul vieţii ne va aştepta moartea veşnică. Însă dacă ne su­punem în ascultare faţă de Dumnezeu, vom deveni oa­meni liberi. Marele pericol al multor oameni este acela de a fi jumătate liberi şi jumătate înlănţuiţi. Aceasta este o înşelăciune a diavolului. Dumnezeu nu acceptă jumătăţile de măsură. El doreşte să fim oameni dezle­gaţi de robia păcatului. Acceptăm?

„Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: «lată Mielul lui Dumnezeu!»”

Ioan 1.36

Mielul de Paşte (2)

Toţi israeliţii care au ascultat cuvin­tele lui Dumnezeu şi au uns uşiorii şi pragul de sus cu sângele unui miel, au rămas cruţaţi, întâiul născut ai lor a fost salvat. Dar toţi egiptenii, care nu au avut sângele cum s-a spus, au fost judecaţi de Dumnezeu. Cât de sever este Cuvântul lui Dumnezeu; la fel şi ju­decata Sa! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Ce spune, aceea şi face. Dacă vesteşte judecata, atunci judecă, şi dacă promite salvarea, atunci salvează – cu condiţia ca salvarea oferită de El să fie acceptată cu deplină încredere.

Şi pentru vremea noastră a anunţat judecata Sa asu­pra tuturor oamenilor şi asupra întregii lumi. Dar unde se găseşte salvarea de judecata care va veni? Noap­tea judecăţii de odinioară din Egipt s-a numit „Paşte”, pentru că Dumnezeu „a trecut pe lângă”, iar mielul care i-a salvat pe israeliţi s-a numit „mielul de Paşte”. Şi pentru noi există un Miel de Paşte. Dumnezeu însuşi L-a dat – şi ce Dar minunat! Isus este Mielul lui Dumne­zeu care ridică păcatul lumii.

Dacă vrei să fii salvat de judecata care va veni, atunci îndreaptă-te cu credinţă spre Domnul Isus. Sân­gele Său te curăţă pe deplin şi te ocroteşte.

„Cuvântul Tău este o candelă pen­tru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” Psalm 119.105

Iluminarea poetului

Heinrich Heine (1797-1856), poet german şi ultimul mare reprezentant al liricii romantice germane, scria în „Istoria religiei şi a filozofiei din Germania” următoarele:

„Am vorbit în cartea mea «Romanzero» despre schim­barea ce s-a făcut în spiritul meu cu privire la lucrurile divine. Iluminarea mea o datorez pur şi simplu unei cărţi. Unei cărţi? Da, o carte veche şi simplă, modestă ca natură şi firească asemenea ei, o carte care pare obişnuită şi nepretenţioasă ca soarele care ne încălzeş­te, ca pâinea care ne hrăneşte; o carte care ne primeşte aşa de amical cu atâtea bunătăţi ca o bunică bătrână, care citeşte şi ea zilnic din această carte cu buzele ei dragi şi tremurânde şi cu ochelarii pe nas. Şi cartea aceasta se numeşte pe scurt: Biblia. Pe drept mai este numită şi Sfânta Scriptură. Cine a pierdut pe Dumne­zeu, poate să-L regăsească în această carte, şi cine nu L-a cunoscut, peste acela adie suflarea Cuvântului di­vin. Evreii, care au pricepere pentru aceste lucruri preţi­oase, ştiuseră ce fac, când la arderea celui de-al doilea templu lăsară în flăcări vasele de aur şi argint, candela­brele, chiar şi pieptarul cu pietre scumpe, şi salvară nu­mai Biblia. Căci aceasta era adevărata comoară a tem­plului.”